30.08.2011

Caiac în Muntenegru, 3 zile pe Râul Tara

Dupa tura de la sfarşitul lunii iunie de pe râul Tara, Muntenegru (detalii aici), singurul subiect de discuţie, care revenea obsedant era Tara..ce frumoasă este apa, ce incredibil peisajul , ce cascade extraordinare am văzut, pe ce valuri uriaşe ne-am dat...
Nici eu nici prietenii mei nu ne extaziem foarte uşor, dar din câte locuri am vizitat prin lumea astea şi nu sunt puţine, canionul Tarei are o frumuseţe aparte, ruptă parcă din altă lume.
Aşa că la început a fost o glumă – poate ne întoarcem acolo, apoi o vorbă aruncată – ce-ar fi dacă.. ? şi până la urmă o hotărâre – hai să mai mergem o dată, să terminăm traseul (în iunie ne-am oprit în Bosnia), să ne jucăm în cascadă, să ne filmăm (că s-a termint bateria data trecută), să facem rolling, să mâncăm miel (pe care doar l-am văzut în iunie, nu şi gustat şi ce mai miel era !)..

Şi ne-am strâns o gaşcă mai mică, fiecare cu motivele lui – râul, cascada, mielul, rock n’roll-ul...şi ne-am dus ! 14 ore de condus, acelaşi drum care nu se mai termina şi în sfarsşt am ajuns la Eko Oaza. Mai trebuie să spun că gazdele de la camping au facut ochii mari la noi ce surpriză ! după care ne-au pupat, ne-au imbrătişat, ce mai primire am avut ! Ca acasă !
De data acesta ne-am pregătit ceva mai mult pentru traseu. Conform planului trasat de Ministerul de Turism Muntenegrean, dacă vrei să te dai pe Tara cu caiacul trebuie să dormi neapărat într-unul dintre campingurile de pe traseu – Radovan Luka sau Brstanovica, în caz contrar mai plătesti o dată taxa de intrare în Parcul Naţional, taxa care nu e mică deloc -63 euro / caiacist.
Aşa că problema majoră de rezolvat a fost echipamentul de campat, hainele de schimb şi mâncarea pentru 3 zile de caiac.Toate trebuiau sa încapă în caiacele de whitewater, caiac care nu trebuia să fie prea greu, traseul se anunţa de grad 2-3- 3 plus..


În prima zi, cred că am pierdut cam toată dimineaţa făcând bagaje şi planuri. Cam asta am cărat eu pe apă , de la stânga la dreapta : sac de dormit, de puf, polar pentru serile din camping,  săculeţ cu diverse marunţişuri -prosop, duş gel,frontală, cuţit, etc,  tricou cu mânecă lungă, pantaloni lungi, papuci, bidon de apă, geacă impermeabilă, tricou cu mânecă scurtă şi pantaloni scurţi, mâncare (2 pateuri, o conserva de peşte, batoane de cereale şi ciocolată, pâine), linie de recuperare, papucii lui Dragoş.
Ce vedeţi cu albastru sunt sacii impermeabili în care a încăput tot. Sacii au dublă funcţie – pot fi folosiţi ca sac pentru bagaje sau ca flotor pentru caiac. Una peste alta, eu zic că am cărat tot ce-am avut nevoie şi am estimat destul de bine, mai puţin mâncarea, pentru că ne-am bazat pe mâncarea din campingurile de pe traseu. 


De la Splaviste la Radovan Luka- 38 km

La Splaviste este punctul de lucru al rangerilor din Parcul Naţional Durmitor, locul obligatoriu de lansare la apă, bineînteles după plata taxei. După câteva priviri urâcioase cu rangerul (da, eu sunt aia care ţi-a trimis inspecţia de la Minister pe cap, sic!) banii plătiţi şi toate hârtiile puse la loc sigur, am pornit ! Ca să nu uit, e nevoie să vă luaţi pe apă paşaportul şi dovada de plată a taxei.
Traseul mi s-a părut la fel de frumos, deşi din cauza scăderii nivelului apei, unele porţiuni de whitewater erau acum extrem de calme. Altele, din contra , erau mult mai dificile, mulţi bolovani care erau acum la suprafaţa trebuiau ocoliţi mult mai precis, cu mai multe manevre.

Pozele sunt din porţiunile de flatwater, iar filmele din secţiunile de whitewater, unde n-a avut nimeni timp de stat şi făcut poze.


Prima zona de dificultate este chiar după pod – sunt 3-4 repezişuri unul dupa altul, grad 2 cu 3.


Ce s-a schimbat pe Tara în două luni ? S-a editat o hartă a Parcului, inclusiv cu Râul Tara şi fiecare zona mai dificilă. A luat avânt iniţiativa locală – turiştii se pot opri la bar pe traseu :) pentru savurarea unei beri, suc, vin, după preferinţe..


În prima seară ne-am oprit la campingul Radovan Luka, unde am primit şi prima veste mai tristă – nu aveau nimic de mâncare. Asta în condiţiile în care atât pe site-ul campingului cât şi la faţa locului turiştii sunt avertizaţi că este strict interzis să aducă mâncare sau băutura din afară, toate trebuind cumpărate de la cabana. Băutura există din belşug, doar e Muntenegru !.

Curent electric şi apă caldă doar între orele 20.30-22.00, când se porneşte « utilajul ». Oricum, suficient cât să încărcăm camera şi aparatul foto.Camerele sunt curate şi se poate dormi în condiţii decente. Am mâncat cu deosebită tristeţe ceva pateu, brânză, salam ce aveam la noi şi am promis că seara următoare ne luăm revanşa cu un miel în Bosnia..

De la Radovan Luka la Brstanovica -27 km
Traseul parcurs in cea de-a doua zi mi se pare şi acum cel mai frumos. Este porţiunea în care nu mai ştii unde să te opreşti şi ce să admiri- cascadele, perdelele  de apa care se varsă în Tara, locurile  cu apă limpede şi adâncă de vezi peştii de pe fundul apei sau afluenţii care se varsă foarte supăraţi şi înspumaţi în râu..Malurile sunt acoperite de pădure, am auzit de multe ori animale sălbatice mişcându-se dar n-am reuşit să vedem decât o căprioară.
Porţiunile de whitewater alternează cu cele flatwater, iar dificultatea mi s-a părut ceva mai mică în august decât în iunie. Valurile de 1.5 m dispăruseră, dar au fost mai mulţi bolovani de ocolit şi  de sărit ca de obicei. Dificultate de grad 2



Un singur loc mai greu de trecut, dar oricât încerc să-mi aduc aminte nu-l pot localiza pe harta. Îl ştim cu toţi, unii au căzut alţii erau cât p-aici să cadă.



De data asta am avut timp sa admirăm cascadele –cred că s-au făcut sute de poze. Sunt doua mai mari pe apă şi una în pădure, cea din pădure e mai greu de reperat, undeva pe malul stâng înainte de campingul Encijan.

Cine s-a intors pentru cascade ? Cine?

Am făcut şi baie, şi eskimo rolling .
Si ţin să anunţ cu mândrie că după părerea mea, Maramureşul e în top – zic eu că are printre cei mai mulţi caiacişti care ştiu să facă eskimo rolling. La acest record şi-a adus contribuţia Florin, fecioru’ lu Prodaniuc, din Sighet. Martor sunt, şi vinovată sunt ca n-am reuşit să-l filmez, da’ pe cuvântul meu că ştie. Data viitoare promit că-l filmez.


La Encijan în camping a fost petrecere mare. N-am găsit cazare decât la cort, dar am fost asiguraţi că mâncare şi băutură « no problem ». Baieţii începuseră să zâmbească de când  o văzuseră pe bucătăreasă – o femeie mare, zdravănă , « ţucu-i mânuţele ei cu care frământă tăte astea » (Florin despre plăcintele uriaşe care se vedeau pe mese).
Meniul complet la Encijan este o cină pentru rafteri, adică pentru oameni serioşi care dau la vâsle toată ziua, aşa ca noi. S-a pus atâta mâncare pe masa noastră, că nu-mi venea să cred, da’ n-a rămas nimic, nimic : brânză, şuncă uscată, roşii, cartofi copţi, supă de legume, miel cu cartofi fierţi , ardei copţi, pâine de casă, 3 feluri de desert : tartă cu mălai, un fel de plăcintă cu brânză sărată şi baclava cu nucă şi măr. În sfârşit, toată lumea a fost mulţumită !


De la Encijan la Scepan Polje – 21 km

De la campingul Encijan începe cel mai spectaculos şi mai dificil traseu de rafting de pe Tara – Rock n’ Roll-ul, cum îi spun localnicii. Porţiunea asta este şi unul dintre motivele pentru care ne-am întors pe Tara, lăsând la o parte mielul de la Encijan.


Am început dimineaţa cum altfel –decât cu un mic dejun de rafter. A fost cel mai straşnic « mic » dejun pe care l-am văzut în viaţa mea. Am primit: pâine coaptă în casă, ou fiert, pateu, unt, omleta (da, şi ou fiert şi omletă), un platou cu brânză şi diverse mezeluri, un coş mare de gogoşi, mult magiun de prune, jumătate de borcan de miere, un litru de lapte (pentru 5 persoane). Nu ştiu dacă foamea noastră de la Radovan Luka se făcuse auzită până în Bosnia şi gazdele noastre încercau să compenseze, cert este că am compensat cu vârf şi îndesat !. Inutil să vă spun cât de veseli şi fericiţi am pornit la drum.


Nu pot spune cât au ţinut zâmbetele şi fericirea pe faţa fiecăruia, până au fost înlocuite de concentrare..După plecarea din camping , după primul cot al râului a început rock n’rollul.
Grad 3 cu 3 plus. Oriunde te uitai, apa care fierbea, spumă, valuri, bolovani uriaşi de ocolit, praguri de 1-1.5 m de sărit pe trambuline de apa.


Diferenţa de nivel pe râu e atât de mare încât de multe ori nu vedeam din cel aflat mai în faţa mea cu 10 m decât casca sau în cel mai bun caz partea de sus a corpului. Am trecut prin valuri care se spărgeau cu putere peste noi şi te lăsau acoperit şi orbit de apă pentru câteva secunde .



Sunetul râului era înfiorător.. Mai greu era că acest sunet venea de multe ori de după o curbă, de dupăun cot la stânga sau dreapta al râului, de nu vedeai nimic şi nu ştiai pe unde să o apuci. Multe manevre , multe schimbări de traseu în ultima clipa. A fost extraordinar, chiar rock n’ roll !




Teoretic ştiam că este traseu pentru bărci de rafting şi pe unde a trecut barca vom trece sigur şi noi cu caiacul. Însă de multe ori aveai de ales traseu prin stânga sau dreapta unei stânci fără să ştii ce te aşteaptă după... I-am urmărit puţin şi pe cei din bărci, cred că au coborât vreo 50 în ziua aceea. Din barcă însă, senzaţiile nu sunt aceleaşi.

Cele mai grele repezişuri mi s-au părut primele după campingul Brstanovica, de pe malul muntenegrean. Sunt foarte lungi, necesită multă concentrare şi se succed unele după altele de nu prea apuci să-ti tragi sufletul între ele. Ştiu că pe film nu se vede atât de bine ca în realitate, dar aşa ca să vă faceţi o idee, uite o comparaţie dintr-o porţiune filmată de pe mal şi acceaşi zonă parcursă din caiac..
După primii 10 km, râul se mai linişteşte şi urmează o secţiune de flatwater. E destul de înşelătoare senzaţia, începi să crezi că totul s-a terminat, când râul începe iar.să se învolbureze şi să se ascundă printre pietre.La început mai timid, după aceea urmează o porţiune destul de dificilă..



 Praguri mari de sărit, valuri uriaşe, bolovani ocoliţi în ultima clipă..Şi în sfârşit am zărit podul de la  Scepan Polje, graniţa dintre Bosnia şi Muntenegru. Şi pentru că tocmai plănuiam să mă laud, că eu n-am căzut deloc-deloc, nici un picuţ !! m-am trezit sub apa, în cea mai înfiorătoare groapa plină de spumă posibilă ! Am încercat un eskimo dar eram prea dornică să respir ca să-l mai încerc şi pe al doilea, plus că apucasem să văd ce praguri grozave urmează..Aşa că am ieşit din caiac, am înotat, am recuperat echipament, etc..toate etapele obişnuite.

Şi am ajuns şi la final, la pod la Scepan Polje, puţin înainte de confluenţa Tarei cu râul Piva, cu întârziere de jumătate de oră faţă de ora estimată. Eram aşteptaţi de Rade care ne-a dus înapoi în campingul Eko Oaza, 150 km pe serpentine şi tuneluri prin munţi, ca aşa e în Muntenegru.
Mami, venim acasa!
Mai multe detalii şi poze despre tură găsiţi pe blogul lui Florin, care în sfârşit s-a apucat de scris, că tura de pe Tara a fost prea frumoasă şi plină de andrenalină ca să se mai poată abtine.Confirm încă o dată că face eskimo roll şi promit că la anul pe Tara o să apăs pe butonul care trebuie de la cameră.
Mulţumiri lui Dirigu’ care a filmat ca să avem ce povesti şi special pentru mine a dormit o noapte pe o parte ca să încap în cort. Lui Ovidiu că mi-a cărat încărcătorul de la aparatul foto şi izoprenul, şi că a stat cu ochii pe mine când mă grozăveam să fac eskimo în acţiune. Lui Auraş că are pile unde trebuie şi de câte ori şi-a dorit cazare am avut cazare, când şi-a dorit băutură am avut băutură, când şi-a dorit mâncare am avut mâncare, i-a reuşit mai greu să le primim pe toate în acelaşi timp, dar spre final în ultima seară s-a prins de şmecherie şi am avut de toate din belşug :) 
La anul în iunie, ne vedem cu toţii pe Tara !
PS: distantele intre puncte sunt dupa harta publicata de Ministerul Turismului din Muntenegru, nu sunt chiar exacte, masurat cu GPS sau google sunt ceva mai mici.


4 comentarii:

  1. Sper sa nu fiu inteles gresit si sa nu mi-o luati in nume de rau, dar... I HATE YOU!!!!!!!!!!!!!!!!! :))))
    Na bine, ce sa zic, in timpul asta m-am dat si eu cu gonflabilul prin Corfu, pe o mare usor montata. Apropos, vreau sa va spun ca sacul Rolly Deck este cel mai genial accesoriu pentru caiac, am putut sa imi tin inauntru aparatul foto si camera video, plus alte maruntisuri necesare, si sa le am permanent uscate si la indemana.
    Asa ca tura voastra a fost nasoala, nici nu as fi vrut sa vin pe Tara, ce sa zic... strugurii vostri sunt acri :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Salutari Bogdan!
    Las' mai bine ca n-ai venit, Tara are ceva magic si nu iti poti lua gandul de la ea.Adica noi gata, suntem dependenti, la anu' mergem din nou.
    Nu ne uri prea tare, cine stie ce patim, traseul e chiar greu :))

    RăspundețiȘtergere
  3. Pai magia asta am savurat-o si eu, si Claudia... Adevarul e ca de fiecare data cadn vine vorba de Muntenegru, gandul ne duce in primul si in primul rand la Tara. E unul din cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut vreodata. Si cu siguranta ne vom intoarce acolo. Asa ca pot sa va inteleg "dependenta" :)

    RăspundețiȘtergere