Pe Nera, unde mi-am pierdut padela..

Şi-am aşteptat noi să vină primăvara, să se dezgheţe apele, să punem din nou caiacele în mişcare..
Şi-am aşteptat..Anul ăsta ca niciodată, zici că primăvara nu mai venea!
Pentru prima tură am ales o coborâre prin cheile Nerei, ştiam sigur că acolo se încălzeşte vremea mai repede, unde mai pui că debitul era garantat după topirea zăpezilor.

Ne-am strâns noi o gaşcă mare, ne-am umplut maşinile de bagaje de ziceai că emigrăm , am pregătit caiacele şi duşi am fost..
Nu cred că există un râu în ţara asta mai departe de Bucureşti decât Nera..Nici n-aş vrea să-l găsesc, 10 ore de condus pentru un o coborâre cu caiacul pe un râu mi se pare extrem de mult. E drept că şi râul e frumos tare, iar peisajul din Chei merită efortul de a merge până acolo.

Şi-am ajuns noi, rând pe rând, la cantonul lui Damian. Întâi unul, singur-singurel, apoi al doilea, al treilea, al doisprezecelea..

În fiecare zi şi în fiecare noapte mai sosea o maşină, mai răsărea un cort. Toate astea pe o ploaie torenţială! A plouat, s-a oprit, a plouat din nou..A dat cu frig, cu zăpadă, cu gheaţă. Iar a plouat, iar s-a oprit, şi tot aşa..Apă am vrut, apă am avut, în toate felurile posibile!

Prima zi, vineri de dimineaţă era un frig şi-o umezeală , plus ploaia care nu se mai oprea, că n-a fost chip să ne mobilizăm să ne dăm, măcar o tură scurtă până în sat, aşa că am preferat să ne plimbăm, să vedem cascada Beuşniţa. Am mers noi  vreo 26 de kilometri dus –întors, dar a meritat efortul:

La cascada Beusnita

A doua zi, surpriză! – s-a oprit ploaia, ba chiar a ieşit soarele! Numai bine pentru caiac!

Să mai spun cum zburdam pe apă, treceam prin curent de pe stânga pe dreapta, mă învârteam, mergeam cu spatele, făceam poze, toate schemele posibile..ba mai şi comentam la ceilalţi „vezi că nu ţii bine padela”, „ n-ai prins bine lesa”, „ nu ţi-ai asigurat apa de caiac, o să o pierzi”, şamd., eu eram cea mai şmecheră.. Dar bineînţeles că toate astea n-au ţinut mult, a venit şi ceasul rău, pisica neagră şi s-a dus pe apa sâmbetei bucuria mea, o dată cu padela. Padelă pe care am pierdut-o.

Tabara de caiacisti

Cum am pierdut-o? Povestea e lungă şi nu vreau să povestesc aici întâmplări care să sperie lumea. Pe scurt a fost cam aşa –a trebuit să ies pe mal foarte repede, n-am fost atentă o fracţiune de secundă şi în loc să ies la mal am ajuns sub un copăcel. Un copăcel mişel care mi-a furat padela..Iar primul meu gând sub apă, sub copăcel a fost –trebuie să ies neapărat de aici,  nu ştie nimeni unde sunt, nu are cine să mă ajute..aşa că am lăsat padela din mână şi am ales să ies la suprafaţă..Nici pe Tara, nici pe Soca prin cimitir n-am dat eu drumul la padelă..Uite că m-a convins prietenul meu, copacul de pe Nera..Cât am mai căutat-o ! Am intrat în apă de nu ştiu câte ori, m-am urcat pe copac, am făcut poze sub apă, poate o găsesc..nici o şansă..Asta e, s-a dus padela mea frumoasă!

Nera, vedere subacvatica..

Am continuat tura până în sat, unde ne aşteptau două maşini să ne ducă sus, în Şopot. Pot să vă spun că drumul e de zece ori mai stricat şi plin de gropi decât acum doi ani.

Tura prin Chei am făcut-o cam pe repede înainte, se făcuse deja ora patru şi nu prea vroiam să ne prindă noaptea pe apă.Ne-am oprit la Lacul Dracului, dar fiindcă toată lumea îl văzuse şi avea pozele pentru profilul de facebook făcute din alţi ani, nu am stat foarte mult..Alte opriri nu prea au fost, ici colo la o poză..

 Despre traseu – nu o să descriu peisajul, dacă nu aţi fost în Cheile Nerei mergeţi, merită văzute, nu „citite”. Pentru caiac, râul e gradul unu, nu prea am avut nici măcar valuri. Ici colo câte un pasaj mai repede, un copac de ocolit dar nimic deosebit.

 

S-a parcurs cu toate caiacele şi am avut cu noi  caiace cât pentru o expoziţie: un pneumatic Pivot, un sit on top Bilbao, câteva de whitewater Magnum şi Thunder, un Edge 11, un Quest 10, şi un sea-kayak Evasion! Evasion a fost vedeta, la 4,72 metri lungime ne feream toţi din calea lui!



Cred ca cele mai frumoase momente  din tura asta au fost serile de la focul de tabără. Cu poveşti între prieteni, cu pastramă de oaie stropită cu vin din belşug, cu bancuri cu urşi..Ce poate fi mai frumos?

Multumiri celor care au răspuns invitaţiei şi au deschis sezonul de caiac alături de noi! Şi o menţiune specială pentru Bogdan, pentru poze şi pentru bancul cu ursul (încă ne mai place şi mai râdem)

Cam asa de frig a fost..

PS1: Pentru padelă dau  o recompensă de  100 euro celui care o găseşte.
Nr meu de telefon e trecut pe una dintre pale, că ştiam eu ca va veni şi ziua asta.Padela are valoare sentimentală, e prima padelă cu care mi-a ieşit eskimo rolling..

poza cu padela..

PS2: Criticilor mei şi neprietenilor –pentru că da, dacă vă vine să credeţi, sunt unii deranjaţi de acest blog -nu vă bucuraţi prea tare, am pierdut o padelă. Da, am mai multe, sic! De fapt, am tot echipamentul dublu: două caiace de ww, două caiace de sea, patru padele (momentan 3), neoprene, etc..Nu mă opreşte pe mine o padelă, o să mă dau, o să merg anul ăsta şi pe gradul patru, şi o să mai scriu , uite aşa!  Fetele se dau cu caiacul , fie că vă place sau nu.